Eu şi... Groapa Ruginoasă!!!

Ce bine-i la umbră!...

1. Sigur că nu puteam să nu răspund suavei tale sugestii de a vă povesti ce și cum cu excursia în Apuseni organizată de bunele mele colege de bio și mate, dar trebuia să aștept, să se decanteze cât de cât impresiile, să aștept să se mai estompeze unele și, dimpotrivă, să capete un contur mai precis celelalte. Pentru început, să nu uităm că excursia avea un declarat scop psihoterapeutic, trebuia să mă convingă, în ciuda opoziției stângului meu ajuns de poveste, că pot merge întins mai mult de 100, 150 de metri. Cealaltă latură, o cunoașteți și singuri, dragii mei: îmi trebuie o puternică motivație afectivă pentru a ieși din bârlog (nu-i așa, Maria?...) și, într-adevăr, în locul copiilor entuziaști de altădată s-au ivit două colege și prietene la fel de insistente și imposibil de refuzat. Și-apoi luni era a doua zi de Rusalii, deci zi de odihnă!...
Plecarea, sâmbătă, la 5,30 din... dreptul blocului meu! Toate condițiile, ce mai!

Înapoi la lumina zilei

Cum am teoria mea privind deșteparea: întâi mă scol din pat, și-abia peste vreo juma' de oră mă... trezesc, m-am dat jos din așternut încă de la patru. Somnolat pe băncuța-birou, pe fundal de indescifrabil, plictisitor și relaxant mormăit tv, pastile, ceai, gustare (asta-i oră de gustare?? - dar o supăr pe Luciana altfel...). Ups! Ploi în vestul și nord-vestul țării... Convenisem cu C să mă sune în momentul în care autocarul venea s-o ia pe ea din Noua... Aiurea, 5,35 și mă sună să mă anunțe că sunt deja pe drum. Gâfâind, am ieșit în stradă. Calea București - pustie, dar trotuarul  supraaglomerat de limuzine parcate regulamentar... pe întregul trotuar! Dacă nu mă văd?! Am luat-o voinicește pe marginea carosabilului cu-o barză-n cioc (în autocar nu se fumează) și, aproape imediat, dinspre spital, apare un autocar (mama lu' pește sărat, nici țigara nu-mi tihnește!!) care încetinește în apropierea mea și-apoi demarează... Nu, nu putea fi al meu, era doar șoferul - da, dar de ce a încetinit?! Nu ne spune poetul, vorba finuței! Ajung în stația-refugiu de la Județean și mă-mbarc fără probleme. Ziua-ncepe bine, glume, tachinări în trei. C e-n formă maximă și-n niște haioși pantaloni pescărești de care e foarte mândră. În Piața Unirii, toată lumea-n păr, copiii sunt vioi și părinții, emoționați. Zâna lui S este ușor adormită - e totuși doar șase fără zece..., iar ea are ceva mai mult de

Băieții, ca băieții: veseli și... originali

șapte anișori. C e asemenea unui general înainte de bătălie, se agită, organizează, verifică. Eu și S o asistăm... timizi! Printre excursioniși, și două prințese dragi mie: G și D - bucuria întâlnirii, reciprocă. Am și eu grupusculul meu... Toată lumea e prezentă, mai puțin o domnișorică dintr-a noua (clasa ei, a lui C), despre care aflăm că încă n-a plecat din Bran... Tunete și fulgere! În fine, în urma a două-trei discuții telefonice de tot hazul (când privești lucrurile dinafară...), rămâne că o vom culege de la Codlea sau Ghimbav... Așa se întâmplă și lucrurile reintră în rutină. C bombăne la recuperarea fetei căreia nu-i reacționase celularul, dar, suflet bun și înțelegător, trece neașteptat de bine (pentru ea, pentru întârziată, pentru noi toți...) peste eveniment. În afara noastră, a dascălilor și șoferului, toată lumea doarme, somnolează, ascultă muzică la căști. Noi stăm la taclale pe teme diverse și care ne mențin tonusul.

Primul popas, undeva înainte de intrarea în Sibiu

2. Şoferul este de nota zece, şi ca tovarăş de dialog şi în ceea ce priveşte meseria, povesteşte întâmplări hazlii din alte curse, mai ales în afară, despre grupuri şi grupuri, se tachinează cu C pe care a mai însoţit-o în alte curse. Din start ne-a anunţat că merge şnur până la Alba Iulia (patru ceasuri!...) - drum lung şi obiective la care n-a mai fost... Vorbă să fie şi asta..., ori, poate, strategie de şofer cu multă experienţă, deşi nu cred că depăşeşte cu mult patruzeci de ani. Totuşi, din diverse motive (copiii s-au... revigorat), oprim undeva, în preajma Sibiului, la un popas dichisit, dar care, spre mirarea noastră, n-a prea deschis, deşi a aproape zece!... Toată lumea se dezmorţeşte, umblă la bagaje, mănâncă din ghiozdane. Eu trag vreo trei patru ţigări (pauză lungă - vreo 40 de minute!!) şi admir agitaţia veselă a copiilor, pofta lor de mâncare, glumele de bun simţ, politeţea. I s-a înviorat şi ea, a recuperat ceva din somnul de dimineaţă, aşa că a devenit mai comunicativă, mai receptivă la asaltul verbal al lui C. Singurul eveniment notabil, iritarea şoferului cauzată de lipsa de ospitalitate a barmaniţei care, se pare, nu cunoaşte legile nescrise ale şoselei... Ceva cu lapte şi cafea... Noi, mai ales eu, ne amuzăm, tachinându-l.

În drum spre Apuseni

3. Nu voi insista asupra drumului până la Peștera Urșilor, ar fi prea multe de spus și nu-s deloc sigur că ar fi și interesant, așa că mă voi opri doar asupra câtorva impresii, evenimente demne de... un bob zăbavă. Sibiul mi-a atras atenția printr-o impresionantă șosea de centură, modernă, funcțională, cu câte trei benzi de sens, perfect asfaltată, cu parapeți despărțitori intacți - ce mai!, lucru nemțesc, total deosebită de Autostrada Soarelui care-mi arătase, ceva mai demult, cât de ușor e să lucrezi de mântuială, să distrugi munca altora, să transformi gardul elegant (și-acolo!) într-o jalnică ruină, devastată de hoții de chilipiruri, să semeni mormane de gunoaie pe marginea drumului dorit a fi arteră europeană.
Alba Iulia, prin care am trecut iute-iute, ne-a întâmpinat cu un șantier stradal de mai mare frumusețea: gropi, șanțuri, Cetatea înconjurată de un gard protector de șantier, maldăre de pavele decorative, așteptând să fie postate pe drumul... romanilor. Nimic din monumentele care fac faima orașului - n-avem timp, trebuie să ajungem azi la Urși, e destul de mers, la-ntoarcere oprim etc. Așa că mă mulțumesc, scoțând spre folosință ochiul etnografic, să privesc locuințele și mă minunez că nu trecem prin celebre, uniforme, cenușii și plictisitoare cartiere de blocuri. În loc, case ardelenești, cu grădini și... porți ca de cetate. Parcă-s prin zona Făgărașului... În autocar, animație în limitele bunului simț, așa cum va fi pe tot parcursul excursiei. Noi? Aceleași discuții agreabile, cu pase abile de subiecte care nu plictisesc. Fetele sunt încântate de mulțimea de flori de pe străzi, de pe la porțile și ferestrele caselor, iar eu punctez: Unde-or fi hoții din zonă?
Lancrămul ne întâmpină cu casa lui Blaga bine zăvorâtă, deși e trecut de zece și ar trebui să fie deschisă. Copiii nu-s prea încântați de oprire, nu prea știu ei cine-i Lucian Blaga, scuzabil, zic eu, sunt doar de-a noua și-a zecea... Cireșul din grădină - încântător, plin de roadă. Casa atrage prin firescul ei de locuință încă funcțională, parcă Poetul ar fi plecat cu treburi prin Sebeș... Eu - ușor dezamăgit. Puteam să mă desfășor și să-ncânt puștimea dornică de inedit. Asta e!... Fetele au mai fost...

La mese se stă, încă, pe clase: bobocii,

Zlatna - oprire impusă de regulamentul șoselelor, 30 de minute. În opoziție cu satele bine gospodărite, așezate, cuprinse (cum ar spune Creangă), orașul aurului pare unul din vestul sălbatic, trecut deja de febra căutătorilor de bogății subterane. Se întinde pe marginea șoselei, cu prea puține drumuri laterale, și acelea, scurte; deși e weekend, deși e aproape de prânz, străzile sunt aproape pustii. Parcăm destul de greu alături de două tiruri (le vom găsi tot acolo și la întors!!) și plecăm cu toții în căutarea unei crâșme (N.B.: pentru mine, orice local, indiferent de numărul de stele, unde se poate mânca și bea, nu și dormi!, este crâșmă!), drumul lung, întins, sucurile băute și organismul își cer drepturile. Găsim o terasă de doamne-ajută pe care o invadăm pur și simplu spre bucuria și stupoarea (nu știu care-i mai mare...) barmaniței, care-și cheamă urgent ajutoare. Toaletă (mai mult decât acceptabilă), sucuri, chipsuri, toaletă etc. 

cei „mari”, de-a zecea,

 noi (eu fac poza, observați? - nu țigările...), 

și cana cu pricina...

Sunt și... timizi (mă rog, timide!)

S cere un ceai, C, o cafea tare și cu... lămâie, eu, o... apșoară iar I și A, un suc și o ciocolată caldă și nelipsitele chipsuri. Facem haz de cana din care S își bea tacticoasă ceaiul: e una cu „Votați pe...!” Serios, o întreb pe chelneriță cât costă cana, pentru cazul în care s-ar sparge... Nu vrea să-mi spună, dar mă roagă să n-o iau cu mine. N-o voi lua, deși mi-ar fi plăcut s-o fi oferit suvenir lui S... Plecăm mai departe.
Următorul oraș care-mi atrage atenția este Abrudul. Șoseaua ocolește orașul, care, situat într-o vale amplă, ne oferă o imagine demnă de reținut. Multe clădiri falnice cândva, acum niște ruine, sunt așezate strategic parcă, între orașul de blocuri, imediat cum intri dinspre Zlatna, și cel vechi tradițional (un sat mai mare, cum ar fi zis Geo Bogza). Mi se pare trist și-l imortalizez spre aducere aminte. Undeva, pe dreapta, un indicator ne anunță că prin preajmă, ascunsă ochilor noștri curioși din cauza publicității care i se face, se află Roșia Montană. 

Abrudul văzut de mine...

Același oraș fascinant, în felul lui...

Intersecția de la ieșirea din Abrud îi dă bătăi de cap lui M, șoferul nostru: dreapta sau stânga. După consultarea hărții și fler: stânga. De-acum intrăm îm inima Apusenilor. Mă amuz copios după o bucată de vreme, observând undeva, pe dreapta, o plăcuță indicând Valea Dosului, și veselia contagiază întregul autocar, neîncrezător o clipă. C atestă că nu m-am înșelat, G, de asemenea. Eu, prefăcându-mă întristat: „Ce poză incredibilă, bună de postat într-un album al  excursiei, am putut rata!...” S tot comunică telefonic cu patroana de la Vârtop, cabana unde urmează să ne cazăm. Aceasta îi explică unde se află locația și colega și prietena mea, impulsionată de C, îi transmite că vom trece doar pe lângă cabană, fără să ne oprim. Evident, găsim localitatea, dar nu vedem, din șosea, cabana, știm că-i undeva, pe stânga... Panoul ăla cu Coca Cola!... Bun și-atât! La câteva minute după Vârtop, oprire (masă și alte alea...).  Peisajul este încântător: un perete abrupt în dreapta, o prăpastie impresionantă în dreapta, peste tot, brazi seculari gigantici... în grosime și-nălțime. C n-are stare, mai curioasă ca un copil ieșit prima dată singur din curtea părintească protectoare, se preumblă încoace şi-ncolo și așa ajunge de citește pe o placă din preajmă: Gaura Ruginoasă. Nu-i acordăm mare atenție. Sunt atâtea plăci care vestesc prezența câte unui obiectiv... turistic sau nu!! Facem haz, noi ceilalți, dar ea, impetuoasă, îl anunță pe M că vom opri neapărat aici la întoarcerea de la Peștera Urșilor. Nici nu-i departe de şosea: la 20 de minute!! Șoferul ridică din umeri, suntem în grafic, așa că halta nu-l deranjează. Eu - cam neîncrezător în minunea pe care o bănuiește C... Vezi tu, vezi! la-ntors! Și-o să văd!...

Oare găsește ceva buuuun?...

4. Ieșim din valea-ngustă și spectaculoasă, munții devin muncei și, după vreo cinșpe minute de mers pe o șosea dreaptă, autocarul ajunge la Peștera Urșilor. O poiană destul de mare, servind drept parcare, se face văzută pe stânga. Un nene brunețel bine, cu o vestă portocalie, ne ghidează, după gustul și fantezia lui, dar M nu ține cont de „prețioasele” indicații și parchează cum știe el mai bine și bine face! Alte autocare, autobuze, mașini mici sunt parcate în tot locul..., generos altminteri. Imediat ce se deschide portiera, mașina este asaltată de băieței și fetițe cam închiși la culoare, încecând să ne convingă să cumpărăm oarece din niște lădițe de fructe reciclate. Kitschuri. Spre satisfacția mea, copiii noștri nu-s atrași de nimicuri, chiar dacă nimeni nu le-a dat sfaturile necesare. Copii cu bun gust!!
Mai încolo, în această piață sui generis, vezi o străveche mașinărie care... emite intermitent vată de zahăr, prichindeii de prin alte autocare se-nghesuie, mașina gâfâie, femeia grasă care o manevrează nu mai face față și un bărbat (ghidul ad hoc de mai devreme??) încearcă, absolut neigienic și ineficient, să repornească hardughia, ruginită oricum... Cu personalitate..., aceasta repornește doar când și cât vrea ea!! Oricum, n-are concurență!
Cu aceeași neobosită C în frunte, traversăm șoseaua și pornim pe panta destul de abruptă spre celebra peșteră. Drumul este înțesat, pe ambele margini, de tarabe cu tot felul de nimicuri atrăgătoare, de la cești, scrumiere și statuete de onix, până la șipuri cu palincă, brânză în coajă de brad, miere sau pălărioare de soare... „Generalul” anunță că e timp de cumpărături la-ntors, acum, țintă la peșteră. Am mers vreo patru, cinci sute de metri și stângul mi se blochează dureros tocmai la un cot al drumului, șchipătez cât șchiopătez și mă retrag apoi pe marginea drumului, așezat pe un parapet. Gata. Aventura mea s-a încheiat, am avut cel puțin bunăvoință... Mă ajung și depășesc S, însoțită de I, A și încă vreo trei, patru fete ceva mai... fragile. Îi spun să nu-și facă griji, îmi voi reveni și mă voi întoarce la autocar, să-i țin de urât lui M. Din deal mai vin și vreo trei băieți, R, A și Ș, să mă ajute să urc, evident, trimiși de C, dar nicio șansă, sunt de neclintit, dar le mulțumesc pentru gestul frumos. Eeeeei, și teleap, teleap la vale... Șoferul își înfulecă senviciurile... Am găsit o rulotă la care se servește bere... și e rece ca gheața... Aici e de mine! Două, trei țigări..., bere savurată..., picior remontat, așa că pornesc bătrânește pe același drum, doar, doar o trece timpul mai repede... Atmosferă de stațiune, lâncezeală până când apare un autoturism, indiferent de dimensiuni. Imediat se mobilizează tot personalul, de puștani, la vânzătoarele de înghețată sau de vată de zahăr și proprietarii de mini-terase. Apoi, iar lâncezeală... Cumpăr două ceșcuțe superbe și... diferite, apoi, o mică scrumieră... toate de onix. Încet, încet, revin și copiii. Au fost încântați de peșteră, iar G a făcut poze suficiente, chiar dacă aparatul meu... a murit. Cumpăr niște baterii care, evident, nu-s bune! Halal aparat!... Dragele mele colege și-au cumpărat, una alteia, câte un foarte frumos colier din aceeași piatră semiprețioasă. Sunt foarte și de două ori mândre (eficiență maximă!!), o dată de alegere și, a doua, de cadoul primit! După vreo douăzeci de minute, ne pornim pe același drum, spre cabana unde urmează să înnoptăm, dar și spre... Groapa Ruginoasă! Urmărim jumătate de autocar plăcuțele de marcare a cursurilor de apă - degeaba!... Nici urmă de Valea Dosului! S-a pierdut în... legendă. În schimb, găsim locul cu placa de tablă ruginită care anunță prezența Gropii Ruginoase.