Uneori, nici lehamitea nu-ți mai sare-n ajutor. Ea, secătuirea orgolioasă, este secătuită de prea multele încercări de-a te menține pe linie... Mereu pe linia trasată, to'arăși! Pardon! E vechi! Domnilor! (alt cuvânt gol de sens, golit mult mai dureros de sens...)
Uneori, te saturi să tot auzi că „nu-ți place, caută-ți alt loc de muncă!” și că „problemele salariale discutați-le la sindicat, aici vedeți-vă de treabă, că altfel!...” Nimic, niciodată nu-i mulțumește pe cei de azi!
Uneori, simți cum, încet, încet, te destrami iremediabil și nimeni nu te crede: „fă-ți datoria, produ dovezi că ți-ai făcut-o și, nu uita, dovezi că dovezile aduse-s reale!” Tra-la-la-li, tra-la-la-la!...
Uneori, în ciuda adaptabilității salvatoare de zeci bune de ani, simți că ai obosit de atâta perpetuă veselie, pedagogică, socială..., de atâta optimism afișat chiar și când, de fapt, plângi, mori cu clipa și renaști întruna dintr-un tâmpit simț al datoriei. Datorie față de un ideal care nu-i privește pe vremelnicii prieteni-șefi. Vremelnici prieteni!! Șefii-și... ucid prieteniile (anterioare șefiei)! - așa să știi! Șeful n-are voie să aibă prieteni! Dacă-s de calibru... hm!...
Uneori, simți că și tu ești om și mai simți că te doare și vezi impasibilitatea ordinului de a merge tot înainte, după principiul legionarilor francezi: „mergi sau crapă!”, și râzi crispat (oricum nu vede nimeni! - cui ce-i pasă?), și mergi, și-ți târșâi piciorul, și-ți atârnă mâna a neputință și-ți bălăbăne sufletul. Mergi! că numărul pensionarilor va scădea (și!) pe cale naturală... Așa ne-nvață cel mai șef!
Uneori, ai vrea un bob zăbavă, dar „fă-ți datoria!”, dar problemele-s ale tale, sarcinile-s ale tale, dovezile sunt ale tale - „mergi sau crapă!” Viața ta nu e niciodată a ta, o spune șeful și se dă pe sine exemplu: viața lui e instituția. A ta, neisprăvitule?!
Uneori, spartă fiind statuia, nu mai poți lipi, ca altădată, cioburile, mai ales că ei au grijă să le transforme, cu tocul bocancului, în praf și pulbere. Pe cele din zona toracelui, a ochilor, a buzelor...
Uneori, din ce în ce mai des, te plimbi agale în gând, te simți fericit în gând, iubești pătimaș în gând... Trăiești în gând.
Bine, bine! Dar îngerul?, îngerul tău blond unde e? El de ce și unde pleacă? Heeei! n-auzi? Mai stai!
Și-am încălecat pe-o șa, și va fi mereu așa, pînă-ntr-o zi.
Și ce de prieteni adevărați! Și pentru totdeauna!!!...
P.S. Ca să ai un reper, acum au venit să-l aresteze mediatizat pe Năstase.
Tu nu vei încerca să te sinucizi, au grijă alții s-o facă... (și nu-s melodramatic, ci obiectiv, detașat!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu