Cuvânt din familia atât-de-comentatului dor. Lăsăm celor interesați chestiunea apropierilor, dar diferența cred că vine, mai întâi, din uz: dor este consacrat de limba literară și, mai ales, de limba literaturii. Apoi, cineva i-a observat bogata încărcătură conotativă care-l face, practic, dar și sigur..., intraductibil. Fapt demonstrat. Atâta sentiment într-o singur-rostire!
Alean e, cred, resimțit ca fiind ușor arhaic și popular, cărturăresc și prețios..., deci: de ocolit. Discret, ca șirul sonor care-l compune, el pare să se retragă spre dicționare, să devină, fără voie și nedrept - zic eu - un soi de ciudățenie pentru vajnicii vorbitori contemporani, dezinhibați când e vorba de barbarisme și de cuvinte marcate altădată cu biiiip. Element de arhivă. De anticariat. Vechitură.
Sinonim - parțial, ca mai toată categoria semantică - pentru dor. Ce îndrăzneală, frizând impertinența, va gândi... vajnicul! Îi lipsește, într-adevăr, forța trăirilor interioare exprimată de dor... Alean este dorul molcom, adiind ușor ca zefirul, fragil și sensibil ca prima floare-a primăverii. Alean e melancolie și durere profund reprimată de-un suflet care-și macină-n sine durerea, iubirea, năzuința pierdută-ntre meandrele vieții. Aleanul este șoapta timid exprimată a dorului.
Paradoxală vizibil - și aparent, totdeodată - este însă înfățișarea vorbei aci în discuție: de două ori, o dată singur și o dată atenuat de diftongarea cu semivocala e, exuberantul, triumfătorul a își pierde aplombul obișnuit (a se compara cu contextul aseară, unde strigătul vocalic mi se pare evident!!), se surdinizează (aparent) inexplicabil. Și iar sonantele (bătu-le-ar norocul!) sunt cele care-s în stare de... minuni fonetice. Mai întâi lichida l vine să atenueze ca valul domol al undei avântul inițial al vocalei pornite spre vâltoarea cuvântului, mai apoi, n oprește definitiv și surdinizat tumultul războinic al diftongului. Rezultatul este spectaculos: cuvântul devine molcuț precum catifeaua.
Pentru cine ascultă atent partea auzită, inefabilă a cuvântului, alean este un cântec unduitor şi trist ca un râu de bărăgan, bătut de soare şi vântoase, dar căutându-şi, în pofida..., drumul spre Dunărea cea mare şi având orgoliul de a se şti, până la urmă, un fir din Marea cea mare.
Sunt convins, și spre lumea receptorului alean este șoapta timid exprimată a dorului!
Domnule diriginte,
RăspundețiȘtergereAici a venit căldura și în sfârșit pot să citesc în parc - învelită cu o eșarfă, cu țigările și cafeaua lângă mine - o carte a lui Cioran, Eliade sau Noica, asta și pentru că îi studiem acum la istoria filosofiei românești, iar cursurile Martei Petreu sunt fascinante, dar și pentru că se potrivesc oarecum cu aerul de afară...
M-am întâlnit cu Radu întâmplător (lucrează aici în Cluj) și am ieșit la o bere, ne-am amintit de liceu și, evident, mi-a cântat la chitară :)Ne-am bucurat amândoi că ne-am revăzut.
Sper că dumneavoastră sunteți bine!De abia aștept să ne vedem!
Vă îmbrățișez, cu drag,
Nori!
Draga mea Noriuci,
Ștergeremă bucur grozav când primesc vești de la tine, iar pasiunea pe care a reușit să ți-o inoculeze minunata Marta Petreu mă înalță aproape de extaz!
Ce bine-ai făcut când ți-ai urmat glasul interior!
Apoi, prin ceea ce-mi scrii, ajung să-mi retrăiesc propria studenție, cu bunele și mai puțin bunele ei - dar atât de frumoasă, că n-ai da viața toată pentru ea!
Mă bucur pentru Radu, sper să-și împlinească visul... conservatorist! Dacă-l mai întâlnești, urează-i toate cele bune și din partea mea.
Și mie mi-e dor!
Cu drag și dor, AN