Demult, cred că dinainte de îndepărtata și extraordinara mea studenție, mă tot muncea gândul acestei anomalii lingvistice..., supărătoare pentru mine: (nu) îmi place Bucureștiul, am vizitat Iașiul, Ploieștiul nașterii tale etc.
Știu că uzul impune forma... corectă, știu că lumea nu are timp să se mai gândească și la corectitudinea utilizării vocabulelor, știu chiar și că asocierea cu substantivul comun oraș a impus pierderea (în mintea vorbitorului) sensului de plural (frumos, orașul! = frumos Piteștiul!)..., și totuși...
Pentru mine impresia de formă nelalocul ei persistă, numele acestea vin de la oameni care, trăind în același loc, aveau un ce comun (d.ex., un strămoș mitic, legendar, o etnie cândva trăitoare pe acolo) care-i lega și spiritual, nu doar exterior-relațional. Dulcele târg al Ieșilor, Humuleștii lui Creangă, Ipoteștii lui Eminescu, Bucureștii Noi sună mult mai cald, mai familiar și, de ce nu?, mai... românește. Ideea de comunitate bine și temeinic închegată e dată, indiscutabil, zic eu, tocmai de plural, nemaivorbind, zic tot eu!, de o anume făloșenie a localnicului în ceea ce privește obârșia lui, apartenența la un spațiu care e „acasa” lui. Vezi mândria, chiar supărătoare pentru noi, ceilalți, de aiurea, de a fi, ca grup social, unici, inconfundabili cu ceilalți semeni... Și-apoi..., cum să articulezi la singural Popești-Leordeni??
N-am eu puterea de a impune normă lingvistică, nici nu mi-aș dori-o, cum își doreau latiniștii să-l determine pe țăran să-și are agrul, nu ogorul..., dar eu rămân la convingerile mele! Și, în măsura în care-mi permit abateri de la normă, adică în spațiul lingvistic... privat, neoficial și nestandardizat, voi rosti și scrie cetățenii Botoșanilor, dealurile Hușilor și chiar mahalaua Atârnaților.
N.B. Toponimicele cu formă de singular emană alt soi al mândriei locale: aceea a unicității baștinei lor: Brașov, Craiova, Cluj și, bineînțeles, Brăila!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu