Fonetic vorbind, observaţi agresivitatea făţişă, stridenţa, chiar despre o anume imfatuare am putea vorbi, din alcătuirea de sonuri a primului termen. Mai întâi se prezintă laringala spirantă h, cu o anume sonoritate de şarpe cu clopoţei deplasându-se cvasi imperceptibil spre pradă aici, la-nceputul cuvântului. Deşi variantă surdă, sonul are o anume şi nebănuită duritate la care nu te-ai aştepta... Oare perfidie dublată de laşitate se cheamă asta??
Vine apoi, impetuoasă ca o pasăre de pradă, rotunjita vocală (medie şi... posterioară!!) o în acord perfect, contextual, care dinamizează (colorează...) întregul conţinut semantic al cuvântului (actului de a pune mâna pe...). Ceva ce ţine de grobianism şi de primitivism i se conferă, contextual, nevinovatei vocale... grăsuţe, oricum!
Şi, pentru ca totul să se încheie, ca să zic aşa, armonios, apare stridenta, perfid penetrata variantă surdă a perechii semioclusive dentale: ţ. Afirm, aşadar, că raptul, actul de deposedare scurtă şi agresivă, este perfect exprimat şi la nivelul formal al cuvântului. Nu întâmplător, cred eu, se reunesc în acest cuvânt două consoane ale căror perechi sonore nu se regăsesc decât în variantele populare ale limbii... Adică taman în... "limba veche şi-nţeleaptă"!
Despre a doua vorbă voi spune, mai întâi, că este resimţită ca arhaism în limba actuală, deşi nu cred să existe român care să nu-i perceapă înţelesul...
Alcătuirea de sub care se înfăţişează distinselor noastre urechi, mai întâi, este cumva diametral opusă celei de mai sus. Aşa cred eu... Scurt de tot: catifelata, surdinizata consoană f deschide trioul acesta, ca un cercetaş care face, nebănuit de nimeni, drum liber celorlalte..., urmează, la fel de tainică, de auto-impus discretă, vocala u, alteori, de cele mai multe ori..., vocală închisă, cu un ce lugubru! Acum doar enigmatică, ascunsă, înaintând felin, sigur și ocultat în noapte... Printr-o anume notă de triumf bine ponderat, cuvântul se încheie cu vibranta r, torcând ca un motan satisfăcut că-a prins păsărica..., iar acum o savurează bine ferit de priviri indiscrete.
Cred că modul meu de a percepe acustic cele două cuvinte se armonizează cu diferențele de sens pe care le constat, tot eu..., între cele două cuvinte. Dincolo de autorul unei deposedări... ilicite, (ceea ce denumesc amândouă, dar în grade diferite), primul denotă oarecare vulgaritate, parcă un soi de... mândrie de triumfalism... laș (sic!!) în fața ceul deposedat, slab și lipsit de apărare... Al doilea are, în schimb, o anume noblețe sumbră, inspiră, parcă, simultan, restpect și teamă. Împotriva celui dintâi te ridici cu parul, de-al doilea cauți să te ferești, să nu-i apari în cale, să nu-l stârnești. Primul e Potlogarul, Găinarul, al doilea - Cavalerul Nopții (oare numai al Nopții??...).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu