Vreau să ştii că, din când în când, sunt tare obosit şi nu!, nu mi-e lehamite!
Eu sunt lehamite! Îmi place cuvântul, e misterios, permisiv, fonetic vorbind, până la a fi lasciv, cu vocale deschise şi consoane bine distribuite şi în sine, şi pe axa articulării consoanelor româneşti: două sonante între o fricativă şi o oclusivă (ambele surde!!). Iar vocalele... Eeee..., vocalele încep cu efervescenta
e, continuă cu lasciva
a şi se stinge cu micuţa şi obraznica
i, pentru a renaşte parcă-ntr-un strigăt exasperat:
e. Observaţi baleierea atât de frumos susţinută de alternanţa de sonuri. Frumoasă (alternanţa) ca o mlaştină amazoniană! O superficie strălucitoare, amirosind ameţitor te-atrage cu miasme şi colori profunde, grele, sclipitoare, (definitiv) seducătoare, dar, de fapt... Iar la urmă, aligatorul sau, mai rău, piranha.
 |
| Păi când îţi spui!... |
E-atâta revoltă reprimată, atâta compresie în cuvântul ăsta, încât nici n-are plural, încât nici nu permite utilizarea în alt context decât cel bine ştiut. Absint, opiu, tutun şi cafea. Scârbă, dezgust, dezamăgire, plictis, abdicare(?)... Baudelaire. Bacovia. Esenin. Poate, Villon, cel plecat din Paris direct în Ţara Poeziei...
Dor de extincţie... Amărăciune... Accept ne-voit! Da, sunt Lehamite, căci nici măcar Lehamite
a nu şi-ar afla locul decât, eventual, într-un text de-al lui Nichita.
Lehamite - mereu subiect al unei expresii străvechi ce-şi schimbă doar obiectul...
Poate că tot ceea ce visează Lehamite e să nu mai fie un act de posesiune, jucând în jocul semantic după mi,te..., într-un fragment dintr-un discurs-lehamite, putem formula si aşa: amăgiri, zbateri şi poticniri, pe care le aduce dorinţa de a exprima sentimentul într-o creaţie? Orice articulare este tatonare, înlocuire a ceva cu altceva mai rudimentar şi mai complicat, cum poate fi şi un tratat despre lehamite, care este mai mult decât a flămânzi, căci te-ai săturat. Orice articulare..., aşa cum lumea şi istoria sunt rele cu înlocuitori... Despre lehamite şi visele noastre, ca frunţile cititorilor noştri să fie folosite drept cotoare de piele, la exemplarele de postume... Şi totul începe cu tine, în postum, când îţi spui: Baudelaire, Bacovia, Esenin, poate Villon cel plecat, Nichita in bubuituri ale inimii, care la rândul lor se descarcă, se înmoaie, prin receptare şi producere de diverse expresivităţi artistice, pentru un personaj, prins în lehamite: Fat-Frumos fără de stea.Ioana
RăspundețiȘtergereNu ştiu să răspund rândurilor tale, Ioana! Mister Lehamite trece zâmbind superior, a... lehamite, printre noi ceştialalţi şi mai are şi zâmbetul amar, şi mai reuşeşte să afişeze, superior, zice el, aerul de ironie, pre numele ei adevărat sarcasm numindu-se. O apăsare enormă îl însoţeşte, aşa ca stânca lui Sisif, dar nu ea-l face să trăiască plenar clipa, aşa cum credea domnul Camus (între noi fie spus, clipa asta e sinonimă eternităţii, nu?!). Ştii, el îşi culege seva vieţii ŞI din smârcurile cotidiene (sau mai ales din ele??). Cred că la vie en rose l-ar lehămetisi (de comentat verbul??) mai tare decât mizeriile... Şi, din în când, se mai reîncarnează, în mai mic, în mai mare..., în mai eu, în mai tu... Cred..., adică-mi exprim o părere..., eeee, că doar nu dau cu parul!...
RăspundețiȘtergereSentimentul acesta intră în Hemografie? În numele propriu, sunt fețele corpului unic, ale diferenței dintre om, în scrierea cu sine și cu toate celalalte. Poate că nu starea noastră, ci necesitatea noastră se trăiește și în a lehămesi, tocmai pentru a nu întrerupe lucrarea, cu o odihnă mai înaltă decât: in templum..., a fi este și lehamite și o participare luminoasă, mai ales, atunci când, a înțelege înseamnă a fi, trimis în împărăția lui fiind. Toată această prelungire gerunzială, nu cuprinde undele scurte ale ființei, așa cum e și lehamite... Cred că această stare și acest cuvânt s-au instalat în lume după Cădere, în confuzia pe care Adam și Eva au făcut-o, între cunoaștere și conținut... Nu starea, ci necesitatea noastră se subordonează unui timp de lehamite. El poate fi marginea noastră, hrana noastră și pierderea noastră..., dar, dacă revenim dintru lehamite întru surâs, putem scrie și așa,cum a scris Nichita: "Beduinul, pe când stătea cocoțat pe dromaderul lui, zări în pustia nisipoasă si lehămesită a deșertului un os zâmbitor. De bună seamă, și-a zis beduinul, e un os de leu care și-a lăsat pe aicea prin deșert oasele alergând dupa Morgana. De-asta e zâmbitor și fără de lehamite, osul... Haidem, mai zise el dromaderei, și se duseră, de-a dreptul spre orizont, zâmbind,în căutarea surâsului din lehamite".
RăspundețiȘtergere