6. Viață & co.

Cuvânt cu deosebite rezonanțe în limba română, are în seria sinonimică termeni precum trai, existență, pe care mai că n-am cum să le așez în balanța comparației, așa de clare mi se par diferențele... Totuși, să-ncerc...: trai ține prea mult de... imediatul cuprins, nu neapărat între naștere și moarte, ci între clipă și clipă..., între acum, ieri și mâine, de hrană și de lipsa acesteia, de bucurie și de tristețe, de huzur și de lipsuri... și tot așa! Vezi și expresia nu tocmai creștinească și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul..., sau uzualele ăsta nu-i trai, s-a pus pe trai etc. Existență, la rândul său, pare a-și afla originea în... materialism ca direcție filosofică, chiar în... darwinism, aș zice, cu juma' de gură. E chestia aia, vorba lui Sorescu, pe care-ai trăit-o între naștere și moarte, perfect măsurabilă, cuantificabilă..., deci banală și seacă prin intervenția cifrelor, statisticii, chestia după care, cu o sintagmă de care nu reușim, din păcate, să ne debarasăm: treci în neființă (acolo să treacă... cine-o folosește!!, Doamne, iartă-mă!).
Aș observa că viață este moștenit, trai pare să vină printr-una din filierele slave (cred!!) în timp ce existență este un neologism de sorginte franceză. Și asta spune multe (nu c-aș avea ceva împotrivă!!)... Adică, în primul rând, spune că vorbele moștenite, care-s ale noastre de când ne-am ivit ca... neam, sunt mereu polisemantice, grele de sens și angajate în expresii neaoșe, în derivate neașteptate. Ele exprimă realități, nuanțe pe care împrumuturile n-au spor să le cuprindă: Asta-i viața!, d. ex.
Îmi place să cred că viață (sau cu vorba lui Miron Costin, viiață) n-a venit în graiul nostru din vorba latinească vita, deși o evoluție din acest cuvânt e ușor demonstrabilă, ci din verbul vivere, dintr-o acțiune, așadar - adică dintr-o curgere..., în sensul filosofic. Un argument pe care-l aduc în sprijin e românescul a învia, care, zic eu, în niciun caz n-are legătură cu vita, efectul lui vivere, ci cu verbul însuși. Înlăturând prefixul neaoș, obținem verbul a via, detectabil în scrierile vechi, și, la rândul lui perfect explicabil, conform acelorași legi fonetice, ca urmaș al lui vivere, ba, mai mult, explicând și grafia cu ii, din scrierea lui Costin, întrucât se pronunța în două silabe: (a vi-ia). Nu altfel se-ntâmplă cu a bea, pronunțat încă, regional, cu hiat.
În primul rând, subliniez profundul caracter metafizic, mistic chiar, al cuvântului. Viața este proprie ființei și, cum ființa este eternă, ca atribut al sufletului, tot așa și viața, are două fațete: cea de aici, vremelnică și cea de după moartea trupului, viața de apoi. Nu la traiul veșnic, nu la existența veșnică aspiră creștinul, și nu numai el..., ci la viața veșnică! Părinţii şi, prin ei, Părintele ne dau viaţă din viaţa lor. Când se petrece inevitabilul... nefiresc, zicem că i-a luat viaţa, sau, şi mai grav, şi-a luat viaţa... (înlocuirile cu seria sinonimică sunt imposibile!).
A vieţui, aşijderi, nu e sinonimul lui a trăi, aşa cum vieţuitor e altceva decât... trăitor. Şi cred că tot metafizicul le separă sensurile. Se poate dezvolta, dar, atunci, te-aş priva pe tine, prietene, de plăcerea descoperirii inefabilului din Cuvânt. Încearcă să priveşti ce frumuseţi neaşteptate se pot ascunde dincolo de corola a supravieţui/suprevieţuitor! Până şi vieţaş are dramatica lui poveste...
Și când ne lovește..., spunem Asta-i viața!
Iar cântecul spune, filosofic: „C-așa-i viața, trecătoare,/Unul naște, altul moare...”