Un bătrân gârbov înaintează pe-o uliţă de sat patriarhal. Într-o mână - un baston, în cealaltă o sacoşă de-aceea numită, impropriu, de rafie. E îmbrăcat modest, în haine de aba, neagră, cenuşie, maronie... Pe cap, puţin pe-o parte, o căciulă cam... trecută. Vine agale, dar sigur pe picioarele sale uşor îndoite de genunchi, de vârstă, de trudă, de viaţă. Cineva, din spatele camerei tv, nu se ştie dacă jurnalistul sau însoţitorul din sat, îl întreabă pe un ton glumeţ unde merge şi ce duce-acolo.
Prefăcându-se ursuz, bătrânul aşează/lasă/zvârle(?), intempestiv şi teatral, sacoşa pe iarba de pe marginea drumului şi spune răstit (cum de nu ştie întrebătorul?, sau, cumva, îl ia în râs?) că are pită şi-o duce pentru praznicul de la mănăstire (e sărbătoare şi vine multă lume, trebuie hrănită şi-aşa-i obiceiul: credincioşii din satele apropiate îi ajută pe fraţi cu bucate, că poporul e flămând...şi mănăstirea n-are cum să-l hrănească singură...) şi culege iute iute sacoşa, o deschide smucit spre cameră şi priveşte, hâtru şi ştirb, spre reporterul de la România, te iubesc.
Acesta încearcă să închege un dialog cu moşneagul şi-l întreabă, convenţional, câţi ani are. După o studiată clipă de gândire, moşneagul răspunde neaşteptat: Nu mai am niciunul!, şi râde din toată inima cu gura-i fără dinţi, în timp ce de partea ceastălaltă a camerei se râde strepezit, iar reporterul întreabă confuz: Cum niciunul? Iar bătrânul, fără niciun fel de tremur în glas, îi explică senin, constatativ: Păi, s-au dus toţi... Stupefiat, reporterul mărturiseşte spre săteanul de-alături (nu şi pentru telespectator...): Credeam că n-a auzit... Râd albastru cei din spatele camerei. S-au dus, nu mi-a mai rămas niciunul..., continuă stră-moşul, rămas un pic pe gânduri. Apoi, cumva consolat, explică: Nouăjdoi..., am nouăjdoi. Nu-i mândru, dar nici necăjit - e obiectiv şi verde ca iarba de pe marginea uliţei. Dialogul se întrerupe şi se revine la tema generoasă a reportajului despre Rohia.
Zic şi eu, uite, bre Omule, de unde Cimitirul Vesel..., da' uite şi de unde Mioriţa-ntr-o variantă epicureică... Şi mai zic, cred că în ton şi spirit cu moneagul: I-am avut, da' i-am pierdut, cheltuit, risipit... Da' nici rău îmi pare după ei, că i-am trăit cum mi-a plăcut şi de-acu' nu mai sunt ai mei, ăştia de vin! Aşa că mă bucur de ei pe degeaba, că-s de la Domnul, pesemne, răsplată pentru risipirea care-am fost până mai ieri! Aşa că stau (nu mai cuget!), trăiesc, mă bucur că (mai) trăiesc şi-aştept să-mi sune goarna de-apoi...
S-auzim numai de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu