Ruşine!!!... şi mie mi-e ruşine...

Încep cu o banalitate, dragul meu nevăzut colocutor de bună credinţă: s-a instalat şi pe la noi primăvara, Florar bate la uşă.., dar eu nu cânt cu poetul Nopţilor ("Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit..."), ci plâng de ruşinea care mă cuprinde gândindu-mă la primul geniu al muzicii culte româneşti. A avut parte de o viaţă chinuită de o boală ucigaşă, la vremea aceea (iar, în dulcea lui Românie, şi...), a fost un patriot implicat în frământările epocii, ca şi marele său contemporan, şi el student la Viena, a participat activ la celebra comemorare a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt organizată de Frăţia la Putna, a dat acestui neam prima operetă (nu manele, neamule!), pe care a prezentat-o, de bine ce-i era în Ţară, în Ardeal, la Braşov, în minuata sală a actualului Colegiu Naţional "Andrei Şaguna" (o placă de marmură albă reţine evenimentul, pentru cine are timp s-o citească...), iar statuia lui, cu scripca strânsă la piept, străjuieşte aleea ce duce spre şcoală.
Chiar acum pe un post Tv e dată o reclamă tâmpită în care cineva cântă (voit??!) fals primul vers al unui cântec celebru, şi până la ne-norocita noastră Revoluţie, scump tuturor românilor (ştiai că-n anii '50 se făcea puşcărie dacă aveai curajul de a îngâna Tricolorul în locurile publice??). A venit dictatura..., în locul textului scris de marele poet contemporan, care zicea: "Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/Cu poporul sovietic, eliberator..."  (nu-i aşa, dragii mei literaţi contemporani??), Dan Deşliu, au fost aduse versurile naive ale tânărului compozitor, mândru şi convins când striga cumva trimfător: "Trei culori cunosc pe lume/Ce le ţin ca sânt odor,/Sunt culori de-un vechi renume,/Amintind de-un brav popor!" Era un pas înainte, dar... Versurile marelui muzician nu se ridicau la nivelul idealurilor "conducătorului iubit", aşa că a pus mâna pe condei, l-a-mbăloşat expert şi-a-nlocuit versurile dintâi cu un fel de program al partidului unic... fără arme nucleare, să facem din tun tractoare şi alte imbecilităţi de acelaşi fel. Ucis, Ceauşescu, ucis şi cântecul drag sufletului nostru. Revanşarzii, semidocţii, suprasaturaţii de ură şi impotenţii au găsit cum să-şi arate dispreţul faţă de regimul trecut. Le-au luat, mai apoi, locul superficialii, atraşii până la obsesie de tot de străluceşte fără a fi aur, de superficialii cărora le pute că-s români... Dar cu Ciprian Porumbescu ce-aţi avut? Comunismul nu prinsese formă în lume, în Europa, darmite în proaspătul regat - țară de... țărani??
Şi vine, an de an, ziua de Armindeni, sărbătoare ancestrală a românilor, care celebrează triumful vieţii campestre prin ieşiri la iarbă verde, cu de-ale gurii în panere şi, neapărat, cu ulcele pline cu pelin, vinul cam... trecut al iernii, revigorat de amăruia buruiană a primăverii. Ţăranii îşi lăsau tihna gospodăriei şi mergeau la câmp, să vadă şi să se bucure că Domnul a dat zvon de roadă trudei lor. Întrega suflare a satului, tineri şi bătrâni, fete şi flăcăi petreceau din inimă, cu lăutari şi dans, deplinătatea instalării primăverii. Iar tânărul bucovinean a lăsat ca din sufletul său cald şi bun a lăsat să picure frumosul, chiar naivul 1 Mai.
Şi iar a fost să fie o revoltă a unor muncitori de peste ocean, petrecută chiar în acea zi, devenită pe mai târziu ziua solidarităţii muncitorilor de pretutindeni, Ziua Muncii şi cum i-o mai fi zicând. Oricum, moment prielnic stângii şi anarhiştilor să-şi arate... muşchii. Până în nenorocitul deceniu cinci, ziua se sărbătorea cam ca înainte veacul (adăugând şi una-două manifestaţii de protest, pe ici, pe colo...): şezătoare la iarbă verde, cu orăşeneştile beri, grătare cu mici şi altele ţinând de... mahala! Cântecul care proslăvea munca (truda) plugarului (a muncitorului - cel ce muncea... câmpul!!) a devenit, încet dar sigur, prin transfer semantic, un fel de imn al celei mai importante sărbători internaţionale a comunismului. Pentru români.
De la pruncul care-abia aşteaptă să vadă şi el cum e la şcoală, până la cei de vârsta mea, din păcate, plini de ură şi dispreţ (unde-am mai auzit eu cuvintele astea??), blamează cântecelul, îl parodiază, îi atribuie versuri care nu prea au de-a face cu bunul simţ. Solomon Katz încă nu venise pe meleaguri mioritice spre a propovădui social-democraţia, nu se transformase în Constantin Dobrogeanu-Gherea, pionierul mişcării muncitoreşti din România... Şi atunci ce avem noi cu cântecelul şi cu autorul său, naţionalist de cea mai pură speţă? De ce înjurăm fără să ştim pe cine şi de ce? De ce orice ştiristă zâmbeşte condescendent citând unu, două versuri (că mai multe nu ştie...) ale cântecului, iar vreun îndoielnic actoraş de... divertisment tuşează gros, scârbavnic inspirat de acelaşi nevinovat şi... chiar naiv cântecel... Chiar acuma când scriu, onorabilul om de cultură (așa-l credeam eu! - impresie falsă...), actorul „protevist” Florin Busuioc fredonează-n bășcălie frânturi din cântecul Armindenilor, „înfierându-l” cu... mânie... capitalistă... ca simbol al comunismului de primăvară! Și tu, Bruttus?? Despre Mircea Badea nu discut!... Nici de Niels Schnecker n-aș prea discuta, deși recită „pătruns” de frumusețea versurilor și de... potrivirea lor la ziua de azi (când completez, e chiar 1 Mai, dar și Armindeni...)!
De aceea, la graniţa dintre Prier şi Mai, în afara isteriei de iarbă verde, de exod la mare, de eliberare a unor atavice tare bine camuflate peste an, în afara vacarmului petrecăreţilor care-şi zic impropriu vamaioţi şi urlă deşucheat cântece deşucheate... eu sunt trist şi mi-e ruşine...
P.S. Acum vreo trei ani, am încercat, măcar în școală, promovarea adevăratei imagini a celor două cântece și a compozitorului. O prezentare într-o sesiune de comunicări ale elevilor a fost slăbuț concepută, nici enciclopediile virtuale nu-s prea interesate de compozitorul bucovinean..., iar publicul a suportat... cu stoicism și această informație neinteresantă pentru generațiile marcate de marile personalități ale lui Florin Salam și Lady Gaga...